La multi ani!!!!

Craciun fericit,multa sanatate si bucurii

Banal

Este ciudat ca după o relativ scurtă perioadă de timp să te pui să faci un fel de rezumat referitor la comportamentul general al unor oameni care cândva au aparţinut unei grupări destul de (re)strânse şi limitate ca posibilităţi generale, interese şi şanse, la atitudinea lor faţă de "banalul de fiecare zi", de atunci şi pînă azi. La nivelul zilei de azi trebuie să recunoaştem că starea este deplorabilă, pe majoritatea dintre noi "restul" nu îi interesează la fel cum se consoderă că "ce dracu vrea cutare sau cutare de la mine" şi treaba asta devine cu atât mai acută cu cât acel cineva, curiosul, chiar NU vrea nimica, doar să te întrebe cum îţi merge!? O oglindă mai bună petru această stare, mai bună decât acest blog ced ca nici că se poate găsi. Frecvenţa participărilor şi varietatea subiecteleor abordate stă mărturie!? Nu avem ce relata? Nu avem întrebări nerăspunse, nu ne frământă nimica . . . Nu avem vre-o amintire de care este legat ceva ce ar mai trebui lămurit? Totul este banal. Nu avem timp. . . doar poate pentru făcut un "Forwad" unui mesaj pe care chiar şi cel ce îl trimite mai departe la-a primit aşa cum îl trimite mai departe a nu se ştie câta oară ca pe un mesaj total impersonal ce poate fi trimis şi unei cărămizi.
Personal mă bucur cu adevărat pentru ultra banaul "ce mai faci? Cum îţi merge"? Parcă chiar şi în această formă mi se adresează mie, nu unei cărămizi!?
Personal numesc funcţia "Forward" din clienţii mail ca fiind funcţie "alibi" care dovedeşte că m-am gandit la tine dar şi modul în car am făcut-o!?

Câte prezentări "pps" cu "Parisul" aţi primit, dar cu Madridul, dar cu Barcelona, dar cu Australia, cu Canada. . Nu sunt toate doar variaţiuni pe aceiaşi temă? Câte tantre sau mantre cu icoane minune aţi primit? Care a avut efectul promis?
Nimeni NU ne dă timp, ne facem sau ne luăm timpul de care avem nevoie. Treaba cu relatatul este ca cea cu şansa, să nu aştepţi una mai bună că s-ar putea să nu mai vină, fă din cea curentă ce se poate mai bun. Cea mai bună şansă este acea pe care tocmai o ai doar să o recunoşti şi să ştii să o foloseşti ca atare. Pe undeva nu scap de impresia că ne ascundem unii de alţii, ca suntem pătrunşi de frica de a "ne da de gol", de a ne face de ruşine!? Fiecare dintre noi are momente de maximum şi de minimum şi nu trebuie să ne fie ruşine de ele.
Nu este oare o bucurie banalul, simpliatea şi puritatea unui cer senin dimineaţa, un ciripit de pasăre, o adiere de vânt, oare sunt toate acestea chiar cu adevărat banale sau doar le banalizăm noi în mod extrem?

De sezon

Cu toate că este acea parte a anului în care majoritatea dintre noi, mai ales fracţiunea feminină, este foarte ocupată şi într-o continuă stare de agitaţie efervescentă specifică sezonului, cumpărări de diverse,schimbarea unor articole deja cumpărate dar care par a fi ne adecvate scopului, făcutul din timp a unei mulţimi de dulciuri de casă după "reţete de la bunica" mă bucur să constat că totuşi se mai găseşte câte unul sau altul care să mai găsească câte un minut, două de consacrat "obştei Lic.1". Ceva mă face să cred că pozele ce se vor putea vedea după un clic pe linkul "pozele întâlnirii din Decembrie 2010" vor fi probabill ultimele din acest an chair dacă . . . nu se ştie nici o dată. Dacă cumva în această perioadă cineva va imortaliza oarece prostioare "în stil Lic.1" sau "XI-c" ar cam fi de aşteptat ca nimeni să nu se supere dacă acestea vor fi puse la dispoziţie spre publicare şi savurare "elitarei societăţi"! (Cel mai simplu trimiţându-le spre centralizare Silviei).

Ţin cu această ocazie să mulţumesc din suflet tuturor celor care au sprijinit această acţiune la modul activ adunând, prelucrând şi punând la dispoziţie material grafic şi informativ dar şi celor care au găsit timpul necesar să îl citească şi eventual să îl comenteze.
Astea fiind zise vă doresc din suflet să aveţi parte cu toţii de "Sărbători Fericite", " Un An nou Fericit", Crăciun imbelşugat" şi multă multă sănătate

cu mult drag

Silvia,

La mulţi ani cu sănătate!

Întâlnirea din Septembrie 2010

Bună să vă fie ziua fraților,

iată, ascunse în spatele unor cuvinte, câteva poze

Poze în contul lunii Septembrie

Sper să le savurați din plin

ciao cu mult drag

Marius

Quo vadis. . .

De o vreme mereu pun această întrebare! O pun în legătură cu tot mai multe. Mai ştiu că dacă doi îţi spun că eşti beat mergi şi te culci. Cred că şi eu ar trebui "să merg să mă culc", într-un anume sens. Motivul este creşterea frecvenţei şi numărului de teme în legătură cu care îmi pun această întrebare, este constatarea că majoritatea lumii gândeşte şi se manifestă altfel decât o fac eu mereu şi această constatare mă face să bănuiesc că am o logică greşită. Foarte multă lume este şocată şi consternată atunci când i se spune că se intenţionează stocarea unor date personale şi chiar unele biometrice şi de sănătate pe cartea de identitate!?
Unde s-a mai văzut asemenea grozăvie?
Poate eventual ar trebui să scrie, să fie permis să se scrie, pe toate aceste cărţi de identitate doar detalii ca nowbody, unknown, who knows, undefined, date biometrice none, şi alte asemenea detalii folositoare şi chiar utile!?

Păi cum, borfaşii şi criminalii nu au dreptul la anonimatul lor, nu sunt şi ei oameni care au demnitatea lor? Dacă un borfaş, nou în "onorabila breaslă", lasă la locul săvârşirii unei infracţiuni, din stângăcie lesne de înţeles ba chiar şi de iertat la un începător, oarece amprente şi DNA de ce să aibe organele de urmărire penală posibilitatea de a îl identifica şi scoate repede din circulaţie? Să îi întrerupă aşa brusc, subit şi de o dată instantaneu frageda şi abia începuta carieră profesională? NU este dreptul democratic al fiecăruia să îi fie protejate datele personale? Vă puteţi oare imagina cât de importană pentru evoluţia şi dezvoltarea carierei profesionale este păstrarea anonimatului datelor personale, a identităţii, pentru această categorie de persoane?

Că dacă cumva un purtător al unei cărţi de identitate are un accident şi sanitarul de pe salvare are posibilitatea de a afla repede, prin citirea cardului de identitate, de ce boli suferă accidentatul, căror tratamente îi este supus, ce grupă sangvină are precum şi alte secrete brizante de acest gen la care ţinem atît de mult să rămână pierdute în neantul anonimităţii paranoice s-ar putea ca de foarte multe ori cel accidentat să piardă fericita ocazie de a muri cu satisfacţie într-un anonimat personal intact!? Ce penibilă senzaţie trebuie să fie acea de a şti mereu că ai fost salvat, că ţi s-a salvat viaţa, cu preţul dezvăluirii datelor tale personale fără să ţi se fi cerut acceptul, că doar erai cam leşinat şi pe cale de a te "căţăra"!? Groaznic! Sunt de-a dreptul cutremurat de groază doar la un asemenea gând! Pur şi simplu ţi-ai pierdut identitatea, faţa! Ce este o viaţă în comparaţie cu protejarea datelor personale? Viaţa e doar una şi de multe ori cam prăpădită pe când datele personale . . . o mulţime!?

Că zilnic, la fiecare pas fiecare din noi este marcat, înregistrat şi datele salvate pentru luni de zile în diverse bănci de date nu ne deranjează că NU ştim în mod explicit şi nimeni nu ne spune asta direct, dar folosim şi purtăm cu noi peste tot, cu mândrie şi făloşenie minunata jucărie numită "celular" cu care putem fi localizaţi destul de precis şi tot timpul, apelăm cu mândrie la colorata, sclipitoarea şi impozanta carte de credit, "VISA" sau alta din suratele ei fără a ne mai sparge capul că chiar şi fără un card de identitate suntem transparenţi ca aerul de munte într-o dimineaţă senină şi lăsăm mereu urme de dimensiunea unei autostrăzi cu 6 benzi doar pe unde trecem.

Ne este frică că un angajator poate afla "secretele" noastre!? Cum? Dacă acesta, prin lege NU va avea dreptul de a citi cardul de identitate cu mijloace electronice ci în cel mai rău caz doar să facă o fotocopie la un copiator ordinar şi asta numai în prezenţa şi cu acceptul proprietarului cardului.

Mergem la medic şi îi spunem că ne simţim cam rău dar ne rezervăm dreptul democratic de a nu spune cum ne chiamă, ce ne doare, nu îl lăsăm să ne ia pulsul şi tensiunea, că de recoltat sânge sau alte alea nici nu poate fi vorba, astea, toate, fiind date personale de maximă brizanţă ce nu vrem să devină cunoscute şi/sau înregistrate în vre-un fel undeva? Că doar este un drept cetăţenesc fundamental! PROSTIA!

Ne este groază că vine "Google Street view" şi arată în internet faţada casei noastre pe care orice alt mucavete de pe stradă o poate fotografia când vrea, în voie şi în detaliu chiar dacă eu sunt la geam şi mă uit afară!

Oare nu este un mare pericol existenţa sub butonul soneriei de la uşa de intrare a etichetei cu numele. Plăcuţa cu numele de pe uşă?

De fapt în virtutea apărării sferei particulare a fiecăruia din noi şi a paranoiei evolutive personale acute de care dăm în tot mai mare măsură dovadă ar cam trebui scoasă o lege care să interzică făcutul de poze de orice fel şi de către oricine pe străzi pe care (când acolo) umblă oameni, circulă maşini şi se află case!? Cel mai bine ar fi să se interzică producerea, comercializarea şi utilizarea oricărui fel de aparat fortografic, video şi asemănătoare!?

Perspectiva

Oricât ar fi de negru norul în spatele lui este totdeauna lumină!

(Extrasă "la negru" din recenta colecţie a Silviei)

A venit vremea pentru pozele din August

Iar am fost răsfăţaţi de Silvia şi îi mulţumesc din inimă şi în numele tuturor. Sper că nu aveţi nimica împotrivă! Avem, ca urmare ocazia de a vă arăta, celor care sunteţi curioşi să le vedeţi, pozele de la întâlnirea din August. Pentru asta doar daţi clic aici !

Distracţie plăcută vă doreşte cu mult drag acelaşi cusurgiu

Marius

Din Iulie

Hi dragilor,

uite că la adresa de mai jos sunt ascunse poze ale întâlnirii din Iulie,
puse la dispoziţie, ca de obicei de Silvia. Dă clic şi savurează.

Poze Iulie 2010

Următoarea întâlnire pe 12 August ora 18:00 în locul ştiut.

Ciao, numai bine şi multă sănătate tuturor

Priviţi şi savuraţi

Trebuie să mulţumesc din suflet Silviei pentru râvna cu care "aprovizionează" blogul cu poze dintre cele mai frumoase. Aceste poze pot fi admirate dând un clic pe:

Vizualizare poze

Sper, sunt convins că cel ce le va privi va savura ce a văzut.
Merită să îţi ieti timpul necesar! Vă rog să nu mă credeţi ci să verificaţi voi înşivă!

Numai bine şi multă sănătate vă doreşte cu drag

Marius

Întâlnirea din 06 Mai 2010

Bună fraţilor,

alăturat câteva poze de la ultima întâlnire, cea din Piaţa Unirii din 06 Mai 2010, făcute şi puse la dispoziţie de Silvia :

Pentru a viziona pozele daţi clic pe acest text.

Priviţi şi savuraţi!

Cu drag

Marius

Poveste adevarata

Cum sa suni la Politie cand esti batran si lipsit de mijloace

Georges PHILLIPS, un barbat de o anumita varsta traia in VANCOUVER, cand se pregatea de culcare sotia ii spune ca a lasat lumina aprinsa in curte.
Georges cand s-a dus s-o stinsa a vazut ca hotii ii furau din curte si din gradina. Suna repede la Politie si este intrebat daca hotii au intrat in casa si l-au atacat. ''Nu, raspunde el, dar continua sa-mi fure din curte si din gradina. '' Operatorul ii raspunde: '' Ne pare rau dar toate masinile de patrulare sunt pe teren. Incuiati-va in casa si vom trimite pe cineva cand se intoarce la sediu''
Georges spune : "O.K " si inchide. A stat el putin vreme de 30 secunde si suna din nou la Politie: Buna seara, tocmai v-am sunat inainte sa va spun de hotii din curte ... Nu va mai faceti griji si nu mai trimieti pe nimeni sa verifice. Tocmai i-am impuscat'' si inchide telefonul. In urmatoarele 5 minute, 6 masini de Politie, o echipa de tragatori de elita, un elicopter, 2 camioane de Pompieri, o Salvare si Seful Politiei locale erau la fata locului, reusind sa prinda hotii in flagrant delict.
Un politist ii spune: " Credeam ca i-ati impuscat ..."
La care Georges raspunde : " Si eu care credeam ca nu aveti pe nimeni disponibil "...

azi..flori salbatice...

Interviu cu Dan Puric

"Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional" "Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional" Dan Puric, „Marele Mut” (aşa l-au numit chinezii) a cărui expresivitate uluitoare înnobilează străvechea artă a pantomimei, este un vorbitor extrem de nuanţat, pe suportul unei gândiri surprinzătoare şi complexe. De aceea, mai mult decât orice consideraţie din afară, pe Dan Puric îl definesc cel mai bine propriile fapte şi propriile vorbe. Această formidabilă locomotivă de imagine a României n-are probleme cu atingerea performanţei, ci cu obţinerea diurnei. Din fericire pentru noi - şi din nefericire pentru trepăduşii pseudoculturii - Dan Puric este (încă) tânăr, puternic şi extraordinar de motivat în ceea ce face. Luptă singur pentru promovarea “brandului România”, deşi nu e luat în considerare de proiectele MCC. “Capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură” Un interviu cu Dan Puric, dacă eşti acordat pe frecvenţa lui de emisie, devine, în mod fatal şi fericit, o tulburătoare maieutică despre adevărurile fundamentale ale lumii în care trăim, văzute de pe scândura scenei pe care trudeşte. “Când faci un bine pentru ţară - spune el - nimeni nu-l recunoaşte. Este ca într-o caricatură dintr-un ziar franţuzesc: o mamă scapă copilul din braţe într-un râu. Un tânăr, care se afla pe acolo, îşi riscă viaţa, sare în râu şi salvează copilul. Vine mama copilului şi, în loc să-i mulţumească salvatorului, îl întreabă: . Ei bine, asta mi se întâmplă mie de 20 de ani, cu autorităţile din România: mă întreabă de bască. Şi-mi dau diurna după ce mă întorc din străinătate. Ba îmi mai şi scot ochii că mi-au făcut o favoare, lăsându-mă să plec, să joc la Teatrul Regal din Anglia”. V-aţi raportat vreodată la dimensiunea economică a actului de creaţie artistică pe care îl comiteţi? Înainte de toate, trebuie făcută o trecere în revistă a schimbării de context istoric. Este evident că, după 1989, teatrul, arta în general, a funcţionat conform statutului impus de ghetoul neocomunist: ca o instituţie de supravieţuire.. Elementul de viaţă era nul. În acest sens, trebuie să ne gândim la două etape: până în 1989 şi după 1989. Până în 1989, destinul profesionalismului şi al valorii era cel al monopolului ideologic. Puterea politică fiind monocefală, confisca valorile, pentru a se legitima prin ele, le instrumenta în scopuri ideologice, propagandistice, pe ideea de naţionalism comunist sau de comunism pur şi simplu. Naţionalismul comunist nu e cumva o aberaţie, o struţo-cămilă? Căci, se ştie, comunismul este în esenţă cosmopolit, internaţionalist, iar naţionalismul ţine mai mult de doctrinele de dreapta... Cei care au inventat comunismul l-au făcut iniţial internaţionalist. Pe parcurs li s-a stricat jucăria şi s-a ajuns la naţionalismul de tip comunist, care este diferit de naţionalismul creştin-ortodox sau cel de tip masonic. Adică la un naţionalism “de partid şi de stat”... Exact. Aici, condiţia artistului era una de lagăr. El era folosit pentru a preamări, pentru a lăuda. Doar zona de divertisment era ceva mai liberă, dar şi aceea era cenzurată. Asta nu înseamnă că, în aceste condiţii, nu s-au produs opere de artă, chiar în zonele de cenzură. În clipa în care, în 1989, s-a spart zidul şi am intrat în neocomunism, iar “eşalonul doi” a devenit mafie, forţă economică, n-a mai fost nevoie de propagandă prin sectorul artistic. Valoarea a fost lăsată de izbelişte, nu mai prezenta nici un interes, căci capitalismul de grotă nu are nevoie de cultură. “Haimanalele politice n-au avut nevoie de legitimarea prin artă” S-a întâmplat atunci un contrafenomen care ţine de antropologia culturală: tot ce a fost pseudo-cultură înainte de 1989, tot ce a fost de proastă calitate (“Cântarea României” de exemplu, dar nu în totalitatea ei, căci s-au petrecut acolo şi lucruri bune), a ieşit la vedere, s-a cristalizat şi a creat o piaţă. O piaţă falsă, o piaţă a nonvalorii. A amatorismului? Nu, nu a amatorismului, pe care nu e bine să-l jignim, căci el reprezintă o fază a dezvoltării artistice. Şi eu vin din zona aceea. Aici e vorba de o piaţă a nonculturii. Caracterizaţi în câteva cuvinte noncultura. Promiscuitate, pornografie, kitsch. Ce s-a întâmplat cu valorile culturale? Cum au supravieţuit? Cum spuneam, oamenii noştri politici – haimanalele politice, de fapt – n-au mai avut nevoie de legitimarea prin artă. În aceste condiţii, marii artişti, dezamăgiţi şi deprimaţi, s-au retras în instituţii bugetare, cu economii de tip primitiv, în care toată lumea este egală. În zona de subzistenţă economică, mai exact. Iar în zonele performante, de televiziune să zicem, au apărut oameni de calitate îndoielnică din toate punctele de vadere. România e vinovată în totalitate de ce i se întâmplă pe acest spaţiu al culturii? Nu putem să aruncăm această vină numai pe spatele României, pentru că procesul de mitocănizare e internaţional. “Familia Bundy”, sitcomurile, toate cultivă instinctele gregare. Mitocanul internaţional şi-a dat mâna cu mitocanul naţional. Mai există şi o problemă de antropologie culturală: nivelul cultural al unei ţări are legătură cu gusturile conducătorilor politici şi ale liderilor economici. Ei bine, aceşti lideri, cei din ’90 încoace, vor manele, de fapt cultură de tip manea. Să nu se înţeleagă că aş avea ceva cu maneliştii, căci nu existenţa acestui tip de noncultură este problema, ci frecvenţa şi întinderea apariţiei lor la televizor, în zona divertismentului de proastă calitate, a băşcăliei, care a luat locul umorului. “După 20 ani de imbecilizare, calitatea este respinsă” Care este, de fapt, diferenţa dintre băşcălie şi umor? Înainte de ’89, un Toma Caragiu sau un Amza Pellea practicau umorul, care este o valoare a inteligenţei.. Ca orice act artistic –vorba lui Heidegger - umorul te trezeşte din rutină. La noi el a fost o armă de apărare şi de rezistenţă. Umorul are dimensiuni sacre, spre deosebire de băşcălie, care desacralizează totul. Băşcălia este de tip ateu, neantizant, ea îşi bate joc de orice fel de valori şi repere. Acest sistem demolant al valorilor, care aparţine omului mic, a ieşit în faţă. Şi atunci a început să se creeze pe bandă rulantă doar acest gen de divertisment, invocând ratingul. Ceea ce este un fals, atâta timp cât excluzi alternativa. Telenovelele fac parte din categoria incriminată? Telenovelele sunt specifice lumii a treia. Ele sunt nocive chiar şi pentru actori. Eu nu-mi acuz colegii, Doamne fereşte, pentru că săracii nu mai au unde să-şi practice meseria. Acceptă aşadar să joace în telenovele, amestecându-se cu amatorii. E ca şi când un neurochirurg ar avea mâna dreaptă un brancardier, care mai e şi murdar pe mână. Imediat se face infecţie. Prin analogie, aşa ajungi să vezi un actor profesionist înconjurat de doi-trei amatori. Şi ştiţi ce se întâmplă? Profesionistului îi scad reflexele, are loc o contaminare inversă şi toţi actorii par amatori. Revenind la noncultură în sensul larg, efectele ei sunt dezastruoase în timp pentru consumatori. Hrana aceasta surogat devine din ce în ce mai agresivă şi aproape o chestiune de şantaj. După 20 ani de imbecilizare, dacă oferi calitate, ea este respinsă, căci între timp s-a creat dependenţa. Vorba lui Socrate: piaţa este plină de lucruri de care n-am nevoie. Acum consumatorii au false necesităţi, false determinări. “Au făcut din cultură un fel de rezervaţie” Spuneaţi ceva de alternative. Unele televiziuni au programe culturale. Este doar o mimare a alternativei. Şi când spun asta mă gândesc la TVR Cultural sau TVR Internaţional care sunt nişte catastrofe. Ei, săracii, nu înţeleg că actul de cultură este un organism plin de vitalitate şi nu ştiu să lucreze cu aşa ceva. Au făcut din cultură un fel de rezervaţie, un muzeu. Cultura înseamnă coeficient de putere naţională. Să ne uităm puţin la ţările civilizate. Şi acolo este o luptă acerbă între structurile de market şi cele culturale. Şi totuşi, cu excepţia unor canale super-elitiste cum este Mezzo, ei reuşesc să-şi managerieze inteligent potenţialul cultural, performanţele culturale, pe care le “injectează” în programele şi emisiunile Tv, alături de alte emisiuni, unde cultura funcţionează mai bine decât izolată. La noi programele culturale sunt îngheţate şi convenţionale... Ca la un parastas... Chiar aşa. Şi-atunci, omul de cultură, artistul, care este viu, n-are unde să se ducă: la muzeu nu vrea, în partea cealaltă nu-l primeşte nimeni. V-aţi confruntat cu această situaţie? Bineînţeles. Eu am filmat la BBC, la RTL, în Anglia, în Franţa, peste tot, cu spectacole de pantomimă. În România nu am apucat să intru în nci o televiziune. Nu m-a primit nimeni, nici chiar în Televiziunea Română. Şi n-o spun ca să mă plâng, vă răspund la întrebare. Poate n-aţi insistat destul... Ba da. M-am înscris inclusiv la concursul de scenarii. Dar, vedeţi dumneavoastră, ei mă consideră tot out-sider, n-am fost ales. Au pus tot murdăriile lor ieftine, care le ilustrează perfect natura inferioară. Pentru că oamenii superiori sunt responsabili. De exemplu, dacă un om ajunge director al unui teatru naţional, sau al unei televiziuni naţionale, el este responsabil faţă de naţiunea respectivă. Şi toată strategia sa managerială trebuie să ţină seama de această exigenţă majoră, a interesului naţional. “Există două culoare de jogging către cimitir” Ce strategie culturală ar trebui aplicată în România? O politică a certitudinii. Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut.. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. “Cum ŞI poet?” – l-am întrebat eu, indignat. “Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă”. O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu. Ce perspective avem să ieşim din situaţia în care suntem acum? Ştiţi ce coeficient de inteligenţă şi de talent are poporul ăsta? Vă rog să mă credeţi, pentru că vorbesc în cunoştinţă de cauză, în două săptămâni Televiziunea Română poate deveni, în materie de divertisment, cea mai performantă din lume. Ceea ce, evident, nu se va întâmpla, din cauza acestei dictaturi a nonvalorii. Dar vine o generaţie foarte bine înarmată genetic împotriva acestor rechini, care le va pune mari probleme peste 10-15 ani. Asta este, în cultură depunerile sunt lente. Mai ales că acum avem o şcoală de teatru distrusă, o ciupercărie de academii de teatru din care actorii ies fără pregătire şi fără perspective... În momentul de faţă există două culoare de jogging către cimitir: pensionarii, care sunt morţi de vii, şi tinerii, care sunt deja pensionari. Există alternativa emigrării… Da. Şi asta este, de fapt, criza tineretului de la noi: din zece inşi nouă pleacă afară. Iar problema este că ei nu pleacă din cauza banilor, ci din cauza imposibilităţii de a se manifesta. Această criză a potenţialului care n-are unde să se manifeste, a fost creată de nonvalorile iresponsabile din România, care nici măcar nu-şi pun problema ce face tineretul după ce termină şcoala. Iar reacţia acestuia de a pleca, este corolarul replicii vulpii din “Micul prinţ”: “Dacă vrei să fim prieteni, îmblânzeşte-mă, educă-mă. Dacă m-ai educat, eşti responsabil”. Deci, încă o dată, există o soluţie de supravieţuire? Noi, ca popor, pentru a supravieţui, trebuie să ne retragem în munţi - în cultură. Altfel ne calcă gorilele cu Jeep-ul.

a venit primavara

Corupţie, justiţie, variante la alegere

Se vorbeşte adesea despre "teribila corupţie" care domneşte în ţările ce recent au aderat la UE, fostele ţări est europene. Nimănui nu-i place să vorbească despre propriile păcate. Majoritatea iau poziţie/atitudine, pe cât posibil una de estompare a realităţii pentru a reduce paguba de imagine, de apariţie publică la un minim posibil, cât mai repede. În acest scop, că nu văd altul, anumite sisteme juridice prevăd posibilitatea evitării purtării unui îndelungat proces în cursul căruia s-ar putea dezvălui multe lucruri neplăcute astfel că dacă cel acuzat "se recunoaşte vinovat" se poate ajunge la o "înţelegere" şi cu aprobarea judecătorului căruia îi "aparţine" cazul, totul "este dat uitării", totul petrecându-se discret în camera din spate! Nu facem valuri că s-ar putea să stropească!? Ce este asta? Justiţie sau un sistem oficial de sprijinire/mascare a corupţiei şi asta într-o ţară care pentru mulţi este cea mai . . .model? Adevărat este că se pare că chiar este "a tuturor posibilităţilor"!? Doar că se pune întrebarea pentru cine? Ca exemplu de paradă puteţi vedea recentul caz al unui mare concern dintr-o ţară model de "corectitudine" care înainte de a accepta procesarea pentru cazul a nişte zeci de cazuri de dare de mită/corupţie a preferat să apeleze la varianta descrisă anterior!? Tot din acea "ţară a modelului de corectitudine generală" vreau doar să vă amintesc sustragerea a 85% din oţelul de armare a unor tunele de metrou în construcţie, se pare/bănuieşte că ar putea avea legătură cu acea arhivă ce s-a huruit subit, de totala deteriorare a unui tronson de autostradă abia dat în folosinţă ce a fost executat de aceiaşi firmă. . . Despre toate s-a discutat scurt şi apoi s-a schimbat subiectul şi acestea se tratează cu "discreţie" sau . . . Cum se poate numi starea în care un anume partid politic de guvernământ acceptă nişte subvenţii oficiale, sponzorizări sau cum se mai numesc, din partea unor organizaţii economice pentru care respectivul partid sponzorizat se îngrijeşte să le asigure un TVA redus!? Asta NU într-o ţară proaspăt aderată la UE!?
Relaţia ochiul meu, ochiul tău, paiul, bârna. . . Sau relaţia între apărare, atac. . .

" ...escului" care a scris "Scrisore către ţara mea", indiferent cine o fi acesta, are dreptate dar face şi omisiuni. . .

Am citit cu deosebit interes cele spuse de " . . . escul" care a scris acest articol sub idea generală "Nu-mi iubesc ţara"!?

Înainte de toate îmi pot doar exprima admiraţia pentru faptul că în sfârşit şi cineva cu o anume pregătire, cultură generală şi profesională, cu un respectabil bagaj de conoştiinţe generale se încumetă a-şi spune părerea şi o face apelând la un vocabular elevat. Este o plăcere să citeşti un asemenea text. Atâta referitor la modul de redactare şi limbajul folosit. Jos pălăria!

Ce şi despre ce este scris în acest articol? Este o expresie a profundei nemulţumiri şi revolte personale dar poate şi o expresie a sintezei nemulţumirii şi revoltei unei grupări poate mai largi de oameni referitoare la diverse stări de lucru şi manifestarea acestora din şi în societatea românească contemporană.

Luate ca atare motivele de nemulţumire enumerate, fiecare în parte şi explicate aici sunt cât se poate de îndreptăţite şi reprezintă un prim şi foarte important pas pe spinoasa cale a schimbării. A fi în stare să observi şi să vorbeşti despre lipsuri personale este primul pas spre corectarea acestora. Necazul, în cazul acestui articol, cred a putea spune că este acela că autorul, prin modul în care face totul, se consideră/apare a fi în afara sferei căreia îi aparţin faptele ce îl deranjează. În toate ce spune se fac reproşuri "altora". . . Ciudat este că această atitudine se încadrează perfect în acea ţinută specifică unei mari majorităţi a "cetăţenilor români", indiferent cărei grupări naţionale îi aparţin. Toţi au comun acea ţinută care îi determină ca într-un fel sau altul să spună mereu şi de foarte multă vreme că "alţii sunt de vină", sau "NU am fost lăsat", "am fost vitregit de posibilitatea de a face" . . . Ce altceva face domnul ...escu? Poate la un mod mai intelectualizat şi de acea mai puţin bătător la ochi.

A enumera ce nu îţi place şi găseşti a fi greşit, chiar dacă aşa este, este doar o parte dintr-un întreg mult mai mare şi mai complex despre care domnul ...escu NU spune nimica!? NU spune nici unde că trebuie sau că se poate întreprinde ceva, ce ar trebui sau putea fi întreprins sau cum, NU, nici vorbă de aşa ceva. Doar critică şi vaiete specifice societăţii actuale din Romania chiar dacă la un nivel şi apelând la un vocabular mai elevat!? Exprimarea repetată a unei critici NU duce la corectarea situaţiei criticate ci doar poate la enervarea cititorului şi banalizarea problemei.
Cel mai important lucru ce ar trebui făcut la ora actuală este schimbarea mentalităţii generale în sensul că ar trebui să încetăm a da sau a căuta mereu vina la alţii pentru explicarea nereuşitelor proprii, este timp pierdut. Ar trebui să începem a renunţa la partea de exagerare din cadrul mândriei de orice fel pentru a o înlocui cu un mărit grad de acceptanţă faţă de actul învăţării, chiar, sau poate mai ales de la alţii!? NU aduce nimica să inventăm mersul pe jos şi apa caldă!?
În general la fiecare din puntele comentate de domnul ...escu pot pune doar următoarele întrebări:

• Care este contribuţia mea personală? Este ea corectă?
• Ce pot face pentru a o corecta?
• De la cine pot învăţa ce cum să corectez în ce sens, nu de alta dar este foarte probabil ca cineva să fi avut deja ocazia de a avea de rezolvat o problemă asemănătoare şi că a făcut-o deja!?

NU trebuie să plagiem ci să preluăm analitic şi critic, adaptat specificului nostru soluţii deja verificate fără a considera că prin aceasta ne înjosim sau devenim "aserviţi"!? Trebuie să ne distanţăm de vorbe de genul "da ce, trebuie să vină te miri cine de te miri de unde să îmi spună MIE ce cum să fac? Da ce, eu NU ştiu?", acest gen orgoliu trebuie schimbat cu cel rezultat din satisfacţa învăţării cu succes a unor lucruri şi a aplicării fructuoase şi în mod specific a acestora în practică.

În loc de încheiere doar câteva vorbe din popor:

A nu şti şi a întreba NU este o ruşine!

Nimeni NU poate şti totul.

Cum îţi aşterni aşa vei dormi (Deci trebuie să îţi aşterni, NU să aştepţi să ţi se aştearnă!)

Para mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă . . .!

Dumnezeu îţi dă dar NU îţi bagă în traistă!

Omul cât trăieşte învaţă! Eu sunt tentat a răstălmăci asta cam aşa:

Omul cât învaţă trăieşte!

Eu, personal parcă "ţara" aşi iubi-o, probleme am doar cu acest popor!? Sau NU mai este valabilă vorba care spune că "omul sfinţeşte locul"?

din pacate domnul ...escu are dreptate...voi ce ziceti?

...escu: "Scrisoare către ţara mea"

Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie.Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director,că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor
care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi.Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii.
Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali,despre insinuările cutărui senator,despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a ds dracului rapiţa în Alexandria ,şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer
oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite
proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara . De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.
De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara .Mi-a mai rămas,totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc.Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "

Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul, domnul ". . .escu", care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.

se incalzeste vremea

este si cazul...dupa asa o iarna...nu va mai ramine nimic din omul de zapada...:)))))

Raiul pe pământ

Am primit recent un E-Mail cu titlul "Raiul pe pământ". M-am întrebat apoi, Raiul? Spune-mi ce este Raiul şi îţi spun unde îl vei găsi!

Personal trăiesc cu convingerea ca acesta este în jurul nostru în măsura în care ştim şi vrem să vedem asta şi în care NU ne lăsăm orbiţi de diverse mărunţişuri neimportante! De incultură, de bigotism, de metafizică, de misticism, invidie, răutate, lăudăroşenie, falsitate, de exagerări în general.

Mai tind să cred că:

- De prea multe ori suntem prea orbiţi de mult prea intensa preocupare de a găsi fericirea pentru a mai fi în stare să vedem că de fapt tocmai o trăim, acuma, mereu. (Povestea cu pădurea şi copacii).
- De prea multe ori ne punem doar ţinte prea îndepărtate şi prea mari pentru a fi realiste şi a putea fi atinse! Trebuie oare neapărat şi cu orice ocazie să ne punem ţinte?
- De prea multe ori, de mult prea multe ori aşteptăm/pretindem/cerem prea mult. Că NU avem voie să uităm că "bogat NU este cel ce are mult ci cel ce necesită puţin"!? (Asta rog să nu fie considerată a fi o pledoarie pentru resemnare, NU, doar pentru puţină modestie şi realism)
- De prea multă vreme am uitat să ne bucurăm pentru lucruri mici şi aşteptăm doar "evenimente importante" care "merită"!? Fiecare clipă ce ne stă la dispoziţie, cu tot ce conţine sau aduce aceasta merită să fie trăită şi savurată din plin, altfel este pierdută!
- De multe ori ne văităm de umbră uitând că ea se datorează LUMINII!
- De prea multă vreme nu mai ştim să vedem ce este frumos în jurul nostru, uităm că în tot ce ne înconjoară este ceva frumos.
- Parcă aşi fi tentat să spun că Raiul este viaţa ce o trăim aşa cum avem parte de ea dar numai în măsura în care ştim să realizăm asta, să nu dorim mereu altceva şi să nu fim mereu nemulţumiţi şi poate uneori chiar invidioşi. (Cine nu apreciază puţin nu merită mult)
- Poate ar fi mai bine să ne comparăm doar cu noi înşine şi NU cu alţii.
- Fiecare din noi îşi trăieşte propria viaţă şi o face în propriul său Rai numai că de cele mai multe ori NU vrem sau NU (mai)suntem în stare să vedem asta!

Ştii tu când începi să constaţi că de fapt trăieşti din totdeauna şi cu adevărat în Rai? Atunci când realizezi că ţi-a pornit "countdownul" fără să ştii exact cât timp acesta, countdownul, va dura!?

Tic, tac, tic, tac. . .
Îţi doresc să NU ajungi să auzi ticăitul. Ceasul îl poţi opri, TIMPUL şi trecerea lui NU!
Tic, tac. . .

Ce frumos ticăie!? Il aud. Sunt în RAI!
Tic, tac. . .

Martie

Chiar si Marius a renuntat sa mai scrie aici......eu mai trec din cind in cind sa vad ce mai e nou..si va las o fotografie facuta aseara...aici e zapada multa,frig si vint...

Aseara a plecat si Rujita

Dumnezeu sa o odihneasca.

Kamo

unii au să işi aducă aminte că a stat un timp cu noi la o întilnire in Piaţa Unirii.
Dumnezeu să îl odihnească.

Gând. . .

Hai să păstrăm un moment de reculegere pentru unul din cei care ne-au însoţit în tinereţe şi nu numai,

Kamo!

Duumnezeu să-l odihnească în pace!

si..o poza facuta acum citeva zile

intre timp zapada s-a dus..dar acum ninge iar..sa imi tineti pumnii sa fie chiciura..pentru ceva poze..:)))))
Hobby-ul ramine hobby...nu?

La multi ani!

doresc tuturor celor care trec pe aici.M-am bucurat de telefonul din noaptea Anului Nou primit de la Mircea Tudor si de mesajele personale de la Marius Mos, Tutu Maevschi,Tutu Sotir,Rodica Stoian,Mircea Ciaciru si Liana Dragosin.
Mircea Tudor mi-a spus ca la primavara avem sansa sa il intilnim la Timisoara.Ce bucurie!!!!